Dedicaţii sau gânduri preţuitoare şi pentru vecie (XIV)

Capitolul III din partea a doua a cărţii: Opinii dezvăluitoare de valori, realităţi şi frumuseţi

MOTTO: „Opiniile sunt roadele gândirii … când ea este critică și pozitivă, atunci ele au trăsăturile acesteia.” (Octavian Guțu)

 

  1.  De cine vă temeți, domnilor directori?

 

În izbânda Revoluției din decembrie 1989 își găsesc sorgintea

multitudinea mutațiilor ce au loc (și câte și ar mai avea loc) în toate sferele societății. Fără a exagera, considerăm că în urma acestui memorabil eveniment, printre alte esențiale domenii ale vieții, școala a marcat începutul intrării sale pe făgașul firesc.  Într-adevăr, școala de -abia acum a reușit să reintre sub patronajul a ceea ce-i este menit să-i dimensioneze aspirațiile și să-i definească atribuțiile inconfundabile. Nu spunem un lucru nou afirmând că, până mai sus menționatul moment de răscruce din istoria neamului, școala românească a stat sub semnul anihilării și uniformizării valorilor, ca nu cumva acestea să devină stavilă în “triumfalul” mers spre nebănuitele culmi de cultură și civilizație.

Imperios necesara reformă a învățământului nostru presupune timp

întrucât ea nu se poate înfăptui prin măsuri administrative, oricât ar fi de necesare și acestea. Până când însă factorii legiuitori și cei de decizie vor elabora actele normative ce vor guverna școala, noi , slujitorii școlii, nu putem opta pentru ipostaza specifică spectatorului sau omului aflat în expectativă.

Reforma, mutația de esență, suntem de părere, trebuie să aibă loc,  în

primul rând, în noi, în modul de-a ne concepe statutul de dascăl, locul și rolul în procesul atât de complex al instruirii și educării elevilor. În sfârșit, putem vorbi de autonomia unităților de învățământ, înțeleasă, în sens foarte larg, ca libertate ce o au școlile în a- și organiza procesul de învățământ în așa manieră încât să realizeze eficient toate finalitățile pe care societatea le solicită învățământului. Vrem să aparțină unui trecut defunct practica de a șabloniza, de a matrița activitatea din școli, în locul ei dăm cuvântul adevărului  științific, autorității competenței și spiritului de inițiativă. Școlile sălăjene au început să poarte amprenta personalității colectivelor de cadre didactice, elevi și părinți. Exemplele ce s-ar putea da, pe această linie, nu sunt puține, dar nici foarte numeroase. De ce? Nu numai evoluția de ansamblu atât de contradictorie a societății își pune amprenta și asupra condiției dascălului( sperăm că cei în drept nu-l vor uita!), ci și faptul că schimbările de esență nu pot fi nicidecum spontane. Trebuiesc eliminate practici desuete, mentalități conservatoare, rutina păgubitoare, obișnuința de a munci după șabloane și indicații etc. Dascălii sălăjeni știu acest lucru, revoluția în a-și regândi modul de acțiune a demarat, procesul, însă, este complex și de durată. Timpul nu are răbdare, nimeni și nimic nu ne mai permite să văduvim și actualele generații de elevi de posibilitatea de a învăța carte la nivelul școlilor de prestigiu din lume. Sărăcia materială, morală și informațională moștenită este mare, ea nu va putea fi depășită decât valorificând spiritului dascălilor sălăjeni, bogăția lor sufletească și dragostea față de profesiunea de ctitori de spirite și suflete, pentru că, de fapt, acesta este dascălul. Dătătorul de ton ai acestei renașteri trebuie să fie directorul de școală împreună cu Consiliul de administrație. Realitatea din școală demonstrează că avem în fruntea unităților de învățământ oameni capabili să coordoneze ansamblul  proceselor înnoitoare. Am remarcat, însă, o anumită rezervă, o anumită teamă de a îndrăzni, în a fi ei îsiși, în ceea ce întreprind, în a îmbrățișa soluții noi, în a stimula promovarea noului benefic.

Aș defini această atitudine drept o exagerată cumințenie și nicidecum ca particularitate specifică spiritelor conservatoare. Ce e de făcut? Să stimulăm în fiecare școală spiritul de inițiativă, să luptăm cu inerția, să dăm cuvântul dreptății și adevărului, să credem în tot ce vrea să se-nalțe să devină. Să trăim pe picioarele noastre, să gândim despovărați de prejudecăți, să discernem adevărul de minciună, spoiala de lucru profund. Izvoarele tonifiante să le căutăm în primul rând în noi, în semenii noștri. în cărțile fundamentale ale culturii, în practica nemijlocită a vieții, în sfatul înțelept al bătrânilor, în zâmbetul pur și cristalin al copilului. Da, al copilului, marele nostru judecător, de el să ne fie teamă, de câte nu l-am învățat, ce sentimente nu i-am cultivat, ori de câte întrebări i le-am lăsat fără răspuns. Așadar, domnilor directori, alungați-vă din suflete teama de șefi și controale, faceți ca școlile să arate cel puțin așa de frumos precum bisericile noastre, iar din demersul didactic de calitate însăși rațiunea de a fi ca dascăl.  Și–atunci, vă va rămâne doar teama de a nu fi făcut cât dorit-au aspirațiile voastre descătușate.

(Din mesajul adresat în 1990 directorilor de școli)

 

 2. Manualul școlar – O CARTE PENTRU VIAȚĂ

 

 „Deși, concurată de cinematograf, de radio sau de televiziune, cartea rămâne cel mai important depozit al gândirii umane, sintetizând, iradiind în câteva grame de hârtie și de cerneală înalte valori ale genului uman. Cartea este memoria pe hârtie a umanității. Ea este oglinda cea mai fidelă a existențelor multiple, documentul de frumusețe și adevăr cu cea mai mare putere de circulație, instrumentul cel mai subtil de perfecționare a personalității umane”. Am reprodus acest text cu valoare de odă adusă cărții de către academicianul Alexandru Balaci pentru că el sintetizează în chip metaforic și atributele definitorii ale manualului școlar. Manualul școlar este o componentă fundamentală a literaturii didactice. Având acest caracter, prin însuși conținutul său semantic, el cuprinde noțiunile de bază ale unei științe și este menit să instruiască, să formeze, să educe. Am reamintit aceste aspecte pentru că în mass-media, și nu numai, în ultimul timp s-a vorbit, s-a scris, s-a comentat mult despre manual, cât nu s-a făcut, poate, în decenii de-a rândul. Există o întreagă literatură dedicată cărții școlare, dar, după părerea mea, puțini dintre cei care vorbesc despre această resursă tehnico-materială cunosc principiile după care ea se realizează și care-i sunt funcțiile în procesul de învățământ. De-aici și diversitatea opiniilor și, mai ales, amatorismul multora dintre ele și chiar ale unor autori de manuale. Tocmai din aceste considerente, mi-aș permite să reamintesc doar câteva din atribuțiile manualului școlar, având drept temei faptul că de mult timp în presa pedagogică (dar mai avem noi azi o presă pedagogică în afară de „Tribuna învățământului”?) și, cu atât mai puțin cea de altă factură, acest subiect a fost efectiv eludat. Mă voi rezuma la a reaminti celor interesați câteva opinii autorizate în domeniu. Ele se referă atât la condițiile de conținut, cât și la cele de formă pe care să le întrunească acest instrument de bază în munca profesorului și a elevului, pentru ca el să poată fi un factor decisiv în procesul de realizare a obiectivelor complexe ale procesului instructive-educativ. În primul rând, valoarea unui manual este dată de „utilitatea lui practică” (c.f. Emil Bâldescu, Cartea școlară între tradiție și inovație) deoarece elevul nu învață pentru școală, „ci pentru viață, ca odată ce iese cineva din școală, ceea ce a învățat să nu se risipească în vânt” (Comenius, Didactica magna). În lucrarea „Idei în mers”,  Mircea Malița susține adevărul, prea des uitat de autorii de manuale alternative, că „și în prezent manualul școlar își menține funcția informativă. Cartea are calitatea de neînlocuit de a fi cel mai stimulator instrument de informare pentru gândirea omenească”. Simpla lui lectură trebuie să fie un „eveniment al cunoașterii” (cf. Ion Vlad, Lectura – un eveniment al cunoașterii), dar și al educației, ceea ce pentru elev „înseamnă a-l înzestra cu deprinderi intelectuale” (B.F.  Skinner). Pentru aceasta, manualul trebuie să ofere ocazii de reflecție, să ridice probleme, să sugereze soluții, să stimuleze inițiativa, comparația, generalizarea și abstractizarea etc. Așa ceva nu este posibil numai dacă el cuprinde texte exemplare, deoarece „calitatea unui manual școlar depinde de calitatea textelor selectate” (Eugen Simion). În caz contrar, este de părere președintele Academiei Române, „totul este fals, nu are nici un fel de finalitate”. Manualul școlar, prin textul și ilustrația sa, trebuie să placă elevului, să-i devină prieten, să-l îndemne să citească, să gândească, să aibă opinii, să-i stimuleze curiozitatea și interesul de a cunoaște, să-i pună întrebări, dar să-i ofere și soluții. Pentru a fi util și eficient, un manual de literatură trebuie să fie accesibil elevului. Accesibilitatea se asigură numai dacă nu se face abuz de neologisme și prețiozitate în stil, iar informațiile sunt bine selectate și sistematizate, logic structurate și organizate. Manualul este cu atât mai inteligibil pentru elevi, cu cât autorii lui nu uită vârsta acestora, respectându-i ritmul posibil de asimilare, nivelul de înțelegere și posibilitățile de aplicare a celor însușite. Totodată, prin felul în care este redactat, un manual trebuie să ofere un posibil model de elaborare în stil intelectual a unei compoziții,  de structurare a unei lucrări, de întocmire a unei liste bibliografice. Subsolul său îl concep ca pe unul bogat în explicații lexicale, dar și informații livrești absolut necesare în legătură cu aspectele cuprinse în textul propriu-zis și pe care știm că elevul până la acea dată nu avea de unde le cunoaște. Nu în ultimă instanță, valoarea unei cărți școlare este dată și de arta înfățișării ei, de la aspectele grafice, intuitivă și până la cele de natură tehnică. Toți cei care realizează un manual școlar ar fi de dorit să nu uite un incontestabil adevăr pe care Emil Bâldescu în lucrarea menționată îl afirmă: „entuziasmul elevilor într-un anumit domeniu al învățământului este provocat și de cartea școlară” Un manual ideal? Nicidecum, ci unul posibil, îndelung gândit și elaborat, ai căror autori să se gândească mai puțin câți bani vor câștiga pentru el, ci pe câți destinatari îi vor câștiga prin el! Cine sunt ei? Desigur, elevii. Oricât ar fi ei de buni, încă nu sunt toți olimpici. Un bun manual vine și în întâmpinarea lor, dar și a acelora pentru care limba și literatura română nu-i decât o materie de învățământ asemeni celorlalte.

3. Ce caută Shakespeare în manualul de Limba și literatura română?

Mă bucură nespus faptul că tot mai mulți oameni de toate vârstele și

profesiile sunt sensibili la schimbările majore care au loc în învățământul românesc actual. Este salutar, de asemenea, că și o mare parte dintre cei pe care-i catalogăm drept oportuniști de profesie subscriu necesității de a reforma și în conținut școala noastră. Până aici, toate bune și frumoase. Problemele, comentariile, luările de poziție, de multe ori din banca acuzatoare, contestațiile, semnele de întrebare apar cu adevărat abia atunci când agenții concreți ai reformei prind contur concret, devin realitate.

Este cazul recent al manualelor alternative.

Interesul general pe care l-au stârnit în toate mediile divergența opiniilor,

gravitatea acuzațiilor aduse autorilor, toate la un loc riscă să pună în umbră inclusiv bineștiuta afacere „Țigareta II”.

E un fenomen deosebit din multe puncte de vedere. Măcar în acest fel,

dovedind că învățământul este, totuși, o prioritate națională. Este benefic deoarece într-o țară în care se gândește și gândurile se spun cu voce tare, nu poate decât să aibă sorți de izbândă în ceea ce-și propune să facă, să devină. Mulțimea emisiunilor de tip dezbatere sau a talk-show-rilor de pe diversele canale TV au adus românilor în ultimii ani multe nopți albe. Mai moțăind, mai pișcându-te reușești să pornești la culcare odată cu realizatorii emisiunilor. Ei mulțumiți că și-au încheiat misiunea serii, tu că ai mai aflat câte ceva din acest „ev aprins” în care cei mai mulți dintre noi suntem mai mult martori sau comentatori decât părtași ori înfăptuitori.

Multe-mi plac și multe nu în aceste emisiuni. Mă voi rezuma la două dintre ele, care, sper din convingere, nu-s doar ale semnatarului acestor rânduri. Le voi consemna doar pe cele așa-zis deranjante. Cu toții așteptăm de la ele să fie adevărate dispute pentru adevăr. În parte sunt, dar nu de puține ori ele ne amintesc de POIANA LUI IOCAN. Nu te intrigă atât de mult sărăcia argumentelor unor participanți, cât absența respectului pentru cel care vorbește, nerăbdarea de a-l lăsa să exprime un gând până la capăt. Lacuna mi se pare rezonabilă, întrucât viața a demonstrat că și ALFABETUL DIALOGULUI CIVILIZAT SE POATE ÎNVĂȚA, indiferent de vârstă și de câte școli am absolvit. De condamnat sunt, însă, nu aceștia, în primul rând ci, alții, nu mai puțin numeroși. Este largă categoria a acelor care vorbesc pe un post național de televiziune în necunoștință de cauză. Nu-i vorba neapărat de a fi specialist în problema respectivă, cât de a fi informat cu problemele esențiale ale subiectului supus atenției invitaților de moderatorul emisiunii. A venit rândul BOTEZULUI DE FOC și al MANUALELOR ALTERNATIVE DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ pentru clasa a IX-a. De data aceasta, „corul contestărilor” a  fost mai mic, iar repertoriul mai restrâns față de cel al „istoricilor”. Ca dascăl de citire, m-am bucurat mai ales că manualul pentru care am optat a fost mai puțin „executat”. Mi-au plăcut intervențiile invitaților „externi” și am dat o notă ce-i plasează în categoria elevilor mediocri pe reprezentanții M.E.N., care au avut din nou o prestație de elevi care și-au copiat temele pentru acasă,  iar când sunt scoși la tablă, le știu doar parțial rezolva. Autorii noilor manuale de limba și literatura română au avut la dispoziție o programă căreia i se poate reproșa orice în afară de faptul că nu lasă libertate de opțiune celor care o aplică. Între elementele noi pe care le aduce ea se află și recomandarea „ca între textele selectate pentru studiu să fie incluse și scrieri din literatura universală…”. Este pentru întâia dată când este stipulat așa ceva într-o programă școlară acestei discipline de învățământ. Ea dă o șansă adolescentului ca încă din clasa a IX-a să aibă deschidere spre valorile literare universale și să le poată raporta pe ale noastre la acestea, singura modalitate de a se convinge că fenomenul literar  românesc nu este o Cenușăreasă a istoriei literaturii universale.

M-au intrigat de-a dreptul opinia unui participant care se întreba și întreba ce caută un text din literatura universală într-un manual de limba  literatura română? Și continua – el să fie inclus în manualul  de literatură universală! Nu m-a intrigat atât lipsa de „pregătire” pentru emisiune a distinsului invitat (pentru adevărata lui poezie am toată prețuirea cuvenită, dovadă fiind că-i citesc volumele și-l citez adesea în ore) respectiv necunoașterea conținutului programei școlare și a planului de învățământ, cât această adevărată „alergie” la prezența unui text străin alături de ale noastre, dorindu-l parcă „gonit” ca pe un făcător de rele. Ne putem prețui și cunoaște la adevărata lor dimensiune valorică operele fundamentale ale istoriei literare românești fără a le cunoaște și pe ale altora? Nicidecum. Și-atunci, pe cine deranjează că l-am adus pe Shakespeare în manualele de Limba și literatura română? Pentru cei care știu să-i prețuiască și pe alții, Shakespeare, Dante ori Goethe, întotdeauna au fost lângă noi !

 

4. DE CE CITESC „MAGAZIN SĂLĂJEAN”?

        

Oricâte gânduri și sentimente ai avea pentru cineva, acestea nu există cu

adevărat decât dacă ele nu se întrupează în cuvântul scris sau în vorbe mărturisite prin viu grai. Sunt un fidel cititor al acestui Lider al Presei Sălăjene. Ce-mi menține această fidelitate? În primul rând, faptul că aspectele pentru care plăcerea lecturii lui este o realitate pe care o trăiesc, o confirmă și o amplifică prin fiecare număr publicat. Numărul 6000 eu îl cinstesc scriind negru pe alb motivele pentru care fiecare apariție a sa o aștept cu plăcere și cu convingerea că nu-mi va dezamăgi așteptările. Dimpotrivă. Cu fiecare număr, cotidianul cu titlu fără echivoc își convinge cititorii că este, într-adevăr, un magazin bogat și prețios informativ al sălăjenilor. În acesta, cititorul avid de informații găsește nu doar varietatea, actualitatea și prioritățile zilei/etapei din viața sălăjenilor, ci și aspecte cotidiene ce-i descrețesc fruntea.

Apreciez, în primul rând, respectul pentru adevăr, pentru corecta

informare a cetățenilor, absența partizanatului politic și neangajarea  în polemici sterile și inutile, de dragul succesului la cititor. Este de-a dreptul contagioasă plăcerea de a scrie, de a se face util pentru sălăjeni a minicolectivului redacțional. Cred că și sub acest aspect ziarul este un unicat în presa noastră. Autorii cotidienelor știri  dovedesc prin fiecare articol că sunt ziariști hăruiți pentru acest statut. Ei nu scriu din obligații profesionale, ci pentru că așa concep dânșii că sunt ființe pentru care a scrie și a transmite oamenilor pulsul lumii sălăjene de azi este modul lor de a se simți oamenii cu rost între oameni. Redactorii nu caută spectaculosul, senzaționalul, audiența cu orice preț. Dimpotrivă, pe dânșii prioritar îi preocupă corecta informare a cetățeanului și faptul de-a oferi acestuia ceea ce el așteaptă de la un cotidian județean: să afle  viața la zi  a acestei părți de țară, dar și problemele de prim-plan la nivel național. Felul în care sunt scrise articolele trădează din partea autorilor că sunt oameni care trăiesc cu adevărat lumea sălăjeană, lumea și țara în care trăiesc. Ne place că dânșii se bucură sau se întristează de bucuriile sau tristețile noastre cotidiene și prin aceasta îi simțim că sunt alături de noi, că vorbesc și scriu în numele nostru. Nu o fac pentru a ne manipula, ci pentru a ști mai mult și mai bine în ce lume trăim. În „magazinul” lor, colectivul redacțional „expune” pe rafturile lui atât binele, frumosul, noul cu adevărat înnoitor, dar și aspecte din viața Sălajului ce-ar trebui „casate” pentru că le-a expirat termenul de valabilitate/actualitate,   prezența lor pe „rafturile” realității sălăjene ne „alterează” viața. Liderul Presei Sălăjene este citit și prețuit și pentru că,  la rândul său, răspunde cu aceeași monedă destinatarilor săi. E semnul indubitabil al prețuirii opiniei cititorului, cel  care-i, de fapt, rațiunea de a fi a oricărei publicații. La câte mai multe numere, la cât mai multe știri „calde”, dar și La mulți ani! Tuturor celor ce fac posibilă apariția acestui Lider al Presei Sălăjene!

 

5. ZECE „ICOANE POETICE” DE NEUITAT ALE UNOR SCRIITORI APROAPE UITAȚI

 

MOTTO: „Poezia este haina de sărbătoare a limbii române”.(Marcel Lucaciu, profesor, poet, eseist).

Subtitlul acestui articol îl constituie o aserțiune a lui Nicolae Manolescu-„Cum să respecți valorile naționale dacă nu le cunoști ?”. Eu mă voi referi doar la cele literare. Am susținut și susțin din convingere aprecierea că literatura română este una bogată în valori perene în toate etapele ei de dezvoltare. Din cauza modului în care este, însă, studiată în liceu, în bună parte ea nu este cunoscută. În ultimele decenii, literatura noastră nu s-a studiat diacronic, adică în mod evolutiv, de la Scrisoarea lui Neacșu din 1521 și până azi. Elevii au făcut cunoștință doar cu scriitorii considerați canonici. Aceștia sunt cei incluși în manualele școlare și în programele de examen. Nu sunt puțini, dar mai mulți din scriitorii ce merită a fi așezați pe raftul întâi al istoriei literaturii noastre au fost pur și simplu văduviți nemeritat de acest drept valoric pe care îl au.  Într-un articol-colaj despre „Cartea și beneficiile lecturii”, propuneam cititorilor citate care argumentau titlul meu. Azi, acelorași destinatari, mulți, puțini, le ofer zece „icoane poetice” din autori aproape uitați pentru a-i convinge că bucuria lecturii poetice nu o găsim doar în volumele lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Mircea Cărtărescu, ci și in multe creații poetice ce-au format cândva pentru Eminescu „zilele de aur ale scripturii române”.

Prin urmare, rândurile mele de azi sunt sinonime cu o invitație la a descoperi împreună „lumi de frumuseți artistice” în creația multora, fie uitați azi, fie că nu au fost cândva cunoscuți prin studiu în școală.

Evident, propunerile mele sunt pur subiective. Ce-i foarte bine de reținut este ideea că oricare iubitor de poezie necanonică poate oferi un set de strofe memorabile și tot mai rămân și altele , poate mai îmbietoare la a trăi și simți omenescul din noi. Este tocmai ce-și propune adevărata poezie cea care poate da glas acelor intimități de gând și simțire pe care niciun aparat modern nu a făcut-o încă. Când ai asemenea valori lirice și-ți permiți să le treci între paranteze, e semn că astăzi dorești să ai doar o literatură a elitelor și pentru ele. Și pentru acest motiv, pledez pentru revenirea la studiul istoriei literaturii  române în anii de liceu. În sfârșit, „icoanele poetice” promise, cu însoțitoare motivare a alegerii lor.  Ce-nseamnă, de fapt, „picior de plai”? Ne convingem citind prima strofă a poeziei „Mama” a lui George Coșbuc(1886-1918), dar, deopotrivă, le vom reaminti, celor care, poate, am uitat de iubirea de mamă: „În vaduri ape repezi curg/Şi vuiet dau în cale,/Iar plopi în umedul amurg/Doinesc eterna jale./Pe malul apei se-mpletesc/Cărări ce duc la moară -/Acolo, mamă, te zăresc/Pe tine-ntr-o căscioară.”

Într-o lume inundată de monotonie, doar iubirea mai dăinuiește, chiar dacă și ea are o vârstă crepusculară: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână/Un bătrân şi o bătrână -/Două jucării stricate -/Merg ţinându-se de mână…”(Ion Minulescu, 1881-1944 poezia „Acuarelă”).

Eu cred că niciun istoric n-a definit mai plastic și mai convingător ce este istoria decât a făcut-o „poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga(1881-1938), în capodopera sa „Oltul”: „ Mult iscusita vremii slovă/Nu spune clipa milostivă/Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul/Şi veselia deopotrivă…”. Uneori,  textul poetic dezvăluie misterul marelui interes al puternicilor globului pentru anumite zone ale Terrei: „Bagdadul! Bagdadull! şi el e emirul./Şi el e emirul, şi are-n tezaur,/ Movile înalte de-argint şi de aur,/Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,/ Argint de izvoare, şi zare-aurită/Şi el e emirul, şi toate le are…/E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,”(colaj din poemul lui Alexandru Macedonski -1854-1920-„Noaptea de decemvrie”).

„Poetul florilor”, simbolistul Dimitrie Anghel(1872-1914), în creația „Ex-voto”, ne sugerează un mod discret de-a ne încheia parcursul terestru: „Pășește-ncet, să nu deștepți tăcerea,/ Coboară-ncet ca-ntr-un cavou pustiu/ Și ascundeți bucuria ori durerea”.

Prin poezia „Bunica”, scriitorul Ștefan Octavian Iosif(1875-1913) se adresează celor ce n-au bunici pe pământ, ci doar în gând și-n suflet, iar amintirea lor este un elixir împotriva uitării „De cîte ori priveam la ea,/Cu dor mi-aduc aminte/Sfiala ce mă cuprindea,/Asemuind-o-n mintea mea/

Duminicii preasfinte…”

Eminescu, prin arta poetică „Epigonii”, și-a  preaslăvit înaintașii pe care-i  consideră că sunt în literatura noastră „Zilele de aur”,  a făcut-o motivându-și superlativele evaluării. La fel o face unul dintre urmașii săi, poetul Alexandru Vlahuță(1858-1919) prin binecunoscuta creație: „Lui Eminescu”: „Să plângi tu plânsul tuturora…/Din zbuciumul eternei lupte./Să smulgi fulgerătoare versuri,/
Bucăți din inima ta rupte…”. Cred că cei care au scris despre Eminescu sunt mai mulți decât numărul poeziilor sale antume. În mare parte, le-am parcurs. În niciun text critic nu am întâlnit o metaforă atât de revelatorie precum  „fulgerătoare versuri” , așa cum mai mult decât inspirat, cel considerat la început de veac un „nou Eminescu”, a făcut-o.

Autorul „Baladelor vesele și triste”, George Topârceanu(1886-1937), prin omniprezența umorului, ironiei și a elementelor ludice, reușește și azi să ne stârnească măcar un zâmbet nevinovat. În binecunoscuta lui  „Balada chiriașului grăbit”, eu văd în ea  întruchiparea dâmbovițeană a lui Don Juan: „ C-aşa mi-e viaţa – o goană,/Şi astfel durerile trec…/Rămâi sănătoasă, cucoană,/
Că-mi iau geamantanul şi plec!”.

Scriitorul Ștefan Cazimir în „România literară”, nr.12/2021, ne face cunoscut faptul că Victor Eftimiu în 1942 considera că versul „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate” din poezia „Umbra lui Mircea. La Cozia”, de Grigore Alexandrescu,  este unul din cele mai frumoase din cuprinsul poeziei române. Și lui Ion Luca Caragiale îi plăcea să recite mereu din această creație a scriitorului pașoptist. Într-adevăr,   prima strofă a acestei meditații poetice are ceva din grandoarea poemelor  eroice: „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,/Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,/Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate/Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.”

Versurile prefigurează măreția personalității celui care va fi evocat-Mircea cel Bătrân, cel pe care inclusiv „Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.”(Excepțional vers!)

Bardul din Mircești, Vasile Alecsandri(1821-1890), supranumit „rege al poeziei” de către Eminescu în poezia „Epigonii”, rămâne și până în zilele noastre unul din marii noștri pasteliști. „Miezul iernei” nu este doar o imagine a acestui anotimp, ci autorul sugerează și în ce constă esența miezul acestui anotimp hibernal: „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!/Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,/Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare/Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.”

Desigur, poezia noastră clasică are în cuprinsul ei și alte nenumărate „icoane poetice”. (Eminescu definea poezia drept un „voluptuos joc de icoane”). Fiecare iubitor de frumos artistic își poate alcătui propria antologie. Are de unde să aleagă.

 

6. 10 MOTIVE PENTRU CARE PREŢUIESC REVISTA „CAIETE SILVANE”

 

În România, ”țară tristă, plină de umor„ (Bacovia), în care mulți vorbesc, puțini ascultă, mulți scriu, puțin citesc, un aspect pozitiv după 1989 este creșterea numărului publicațiilor culturale. Iubitorii de cuvânt scris au de unde alege: „România literară”, „Viața Românească”, ”Luceafărul de dimineață”, Convorbiri literare”, “Familia”,”Tribuna”, “Ramuri”, “Contemporanul”, “Dilema veche”, “Observator cultural” , “Revista 22”,“Secolul XXI”, “Vatra”, “Poesis”, “Orizont”,”Astra”,“Tomis”,“Apostrof”etc.
În acest context, a dori să înființezi o nouă revistă culturală într-un județ nu prea mare, este un act de mare curaj. Acesta l-a avut în urmă cu 16 ani scriitorul Daniel Săuca, pe atunci încă puțin cunoscut la nivel național. El s-a condus după dictonul popular – „ doar cei care îndrăznesc și reușesc”. Și a reușit să apară revista de cultură „Caiete Silvane”. Nu știu câți din cei interesați de cultură îi dădeau viață lungă noii gazete. Actualul redactor-șef al revistei a realizat atunci un lucru rarisim în lumea de azi, nu știu cum a făcut de a condus la aceeași masă a dialogului nu mai puțin de 11 instituții județene de la cel mai înalt nivel: Consiliul Județean, Prefectura, Direcția Județeană pentru Cultură, Muzeul Județean de Istorie și Artă, Primăria Zalăului, Biblioteca Județeană „Ioniță Scipione Bădescu”, Inspectoratul Școlar Județean, Arhivele Naționale Filiala Sălaj etc., etc. Reprezentanții lor au semnat un protocol de colaborare, pe care l-au onorat de-a lungul anilor, făcând posibilă longevitatea publicației „Caiete Silvane”. Mai mult, neobositul și inspiratul manager al ei, scriitorul Daniel Săuca, a convins și conducerea Uniunii Scriitorilor din România să accepte sub egida sa și revista sălăjeană. Astăzi ea este și membră a Asociației Revistelor, Publicațiilor și Editurilor.

Am citit aproape toate numerele ei. Ea și-a câștigat respectul cititorilor și pentru că se ține de cuvânt. Colectivul de redacție ne informează că revista apare „până în data de 20 a fiecărei luni”. Nu știu ca în vreo lună să fi depășit această dată. Spre exemplu, eu scriu aceste rânduri în 18 octombrie 2020 și deja am citit numărul pe această lună al publicației.

Deși apare în provincie, ea nu este deloc provincială, având largă deschidere spre cultura națională și universală, a reușit să-și contureze clar o personalitate prin îmbinare între național și regional, mai precis a realizat în cei 16 ani un adevărat portret spiritual al Sălajului, demonstrând că, deși județ mic, el este mare nu numai prin trecutul său ce nimeni nu-l poate tăgădui, ci și prin tradițiile de o mare originalitate pe care satul sălăjean le poate arăta lumii cu mândrie și pe care nu le găsești oriunde. Sălajul are de toate, nu-i un județ din care vrei să evadezi. Această revistă și aceste aspecte le-a făcut cunoscute tuturor. Colectivul redacțional al revistei „Caiete Silvane” știe că cea mai mare bogăție a unei țării sunt oamenii ei. De aceea, o temă constantă în conținutul numerelor ei este evocarea unor vremuri de ieri și de azi care au însemnat ceva în județ și chiar la nivel național. Deși numărul publicațiilor de acest gen este mare la nivelul țării, totuși revista noastră a reușit ca prin bogatul și variatul ei conținut, prin ținuta grafică și atractivitatea iconografică să intre în atenția marilor reviste. Faptul că cea mai importantă revistă de cultură, „România literară”, condusă de criticul literar Nicolae Manolescu, la rubrica „Revista revistelor” periodic face referiri prețioase privitoare la revista sălăjeană este pentru mine o bucurie, recunoaștere a faptului că, vorba cronicarului, se nasc oameni valoroși și pe plaiurile noastre.

De asemenea, lectura integrala a fiecărui număr al ,,Caietelor Silvane” este, vorba cronicarului Miron Costin, ”o frumoasă şi de folos zăbavă” (= răgaz, odihnă, petrecere). De ce, prin ce, cum? Prin constanţa rubricilor și prin varietatea lor. Creaţii originale, parodii, cronici literare, folclor, rememorări, cinema, eseuri, lingvistică, istorie, traduceri, pagini de jurnal, malaxorul de carte, cronica discului, solilocvii inutile. Revista reuşeşte să se sincronizeze cu realitatea culturală a vremii, dar nu uită nici de cei datorită cărora noi, astăzi, putem respira și aspira liberi. Publicaţia aflată în discuție a realizat ceva pe care politicienii și diplomaţii noștri n-au reușit încă. O colaborare cu etnicii maghiari permanentă și benefică pentru ambele părți. Sub genericul ,,Primăvara poeziei” au loc periodic schimburi culturale între scriitorii sălăjeni și cei maghiari. Fiecare din cele două țări face cunoscute valorile celeilalte. Spre exemplu, în numărul recent apărut revista publică un amplu grupaj de poezii românești și maghiare. Fiecare poezie este tradusă și în limba maghiară, dar și invers, cele maghiare în limba româna. O certă dovadă că valorile spirituale îi apropie pe oameni, îi face mai buni, îi scot din cenușiul și pandemicul existențial. În mod deosebit, recunosc faptul că revista și-a păstrat cu consecvență statutul. A dovedit că are o personalitate bine structurată, că are coloană vertebrală. Dovada: nu s-a lăsat ,,cucerită” de viața politică. A rămas neutră, orientată doar spre valorile lumii în care trăim. S-a lăsat atrasă de valorile spirituale confirmate ale țării, multe dintre ele găsindu-și spațiu tipografic în cuprinsul publicației. Bunăoară, în numărul pe această lună, reputatul critic literar și profesor universitar clujean Ion (Jean) Pop publică fragmente din corespondența sa cu profesorul universitar Mircea Zaciu în perioada 1964-2000. Fermecătoare texte datorate unor intelectuali de elită, adevărați ,,boieri ai minții”. Închei acest laudatio prin a remarca deschiderea revistei spre valorile universale ale literaturii de ieri și de azi. O face, în primul rând profesorul, poetul și criticul literar jibouan, Viorel Mureşan. De mai mult timp, pe coperta patru a publicației sub genericul „ARCA POEZIEI”, acesta publică o traducere din poezia unui autor intrat în literatura universală, însoțind-o cu succinte note informative, dar substanțiale. În recentul număr, Viorel Mureșan ne oferă spre lectură o poezie a poetului slovac Srecko Kosovel, din care ofer cititorilor doar două versuri din strofa finală: “Iată, ziua vine, și tu asemeni frunzei,/ Către pământ vei cădea.”

Până atunci, să ne bucurăm și de bucuriile spirituale pe care contemporanii noștri ni le oferă. Iar revista „Caiete Silvane” este printre ei. La decalogul prețuirii revistei „Caiete Silvane” țin neapărat să-i anexez o addendă: sunt bucuros și mândru că 10 dintre cei care publică în revistă mi-au fost fie elevi, colaboratori, colegi sau prieteni: ei se numesc Marcel Lucaciu, Viorel Tăutan, Viorel Mureșan, Gheorghe Moga, Ioan F. Pop, Teodor-Sărăcuț Comănescu, Marin Pop, Alice Valeria Micu, Voichița Lung, Ileana Petrean.

Măcar în felul acesta, o dată pe lună ne reîntâlnim prin intermediul cuvântului scris. Citindu-i, mă simt mai puțin singur și privesc în urmă cu satisfacție că am trăit între oameni care prin ce fac înfrumusețează, fericesc și îmbunează lumea. Pentru nimic din lume nu aș dori ca acest nesolicitat de nimeni laudatio să fie considerat sinonim cu rugă de acceptare a mea printre colaboratorii revistei. N-am scris și nu voi scrie niciodată pentru această revistă. De ce? Sunt prea cu picioarele pe pământ și cu capul pe umeri ca să nu-mi dau seama că al meu condei este prea ruginit pentru nivelul calitativ al modului în care se scrie revista astăzi.

 

7. NU VREAU O EPIDEMIE DE URĂ!

 

MOTTO: „Țineți cu poporul dacă nu vreți să rătăciți !”(Simion Bărnuțiu, 1808-1864-, istoric, filosof, profesor , om politic, liderul mișcării revoluționare din Transilvania)

Prezentele rânduri mi-au fost stimulate de câteva aspecte, dintre care amintesc  doar patru. În urmă cu mai mulți ani, într-o discuție colocvială cu poetul Petre Got, la un moment dat acesta îi spune soției sale, Miorița Got, să nu-l mai întrerupă când are ceva de spus pentru că, de câte ori o face, omoară în el o metaforă. La începutul acestei luni , pe canalul TV Pro Cinema am vizionat filmul „Dă mai departe ”. Este vorba în el de un profesor care le dă elevilor la început de an școlar o temă în care să propună o idee aplicabilă pentru ca lumea să devină mai bună. Unul dintre elevi le propune colegilor de clasă sistemul „Dă mai departe”. Mai precis, le recomandă acestora ca în compunerea lor să facă trei propuneri de favoruri gratuite pentru trei oameni, iar aceștia, la rândul lor, să facă și ei trei bucurii pentru același număr de semeni. Protestele/manifestările de stradă din aceste zile m-au bulversat din varii motive. Ele mi-au reamintit de aserțiunea lui Simion Bărnuțiu pe care am ales-o drept motto al articolului și de marele adevăr ce-l exprimă aceasta. La ce concluzii am ajuns pornind de aici? Trăim într-o perioadă în care pandemia de Covid-19 aduce după sine doar boală, moarte, suferințe, izolare, restricții, șomaj, închidere de școli, suspendare de spectacole, de festivaluri, de târguri de carte, meciuri fără spectatori, momente cruciale din viața omului obligate a se desfășura într-un cadru foarte restrâns ș.a.m.d. Aproape nimic nu mai este sub semnul firescului, normalului, logicii, tradiției, necesarului, ceea ce provoacă stări de suflet și de spirit atât de diverse și de îngrijorătoare încât oricât ai avea de puternic sistemul nervos și echilibrul interior, puterea de autostăpânire, tot nu poți rămâne neafectat. În astfel de momente istorice bulversate se vede, se testează personalitatea unei țări, puterea ei de-a nu cădea victimă vitregiilor, de-a face față furtunilor istoriei. Orice om obiectiv și de bună credință își dă seama că pe agenda de lucru a actualului guvern problema pandemiei este prioritară. Despre efectele celor întreprinse la nivel central, nu am competența să vorbesc. Mă neliniștește profund că pe lângă pandemia Covid-19 se pare că își face tot mai mult apariția o nouă formă a epidemiei, cea a urii, la toate nivelele societății. Membrii guvernului, deși au semnat o alianță, în multe privințe sunt divergenți, partidele politice aflate în opoziție nu stau la masa tratativelor cu cei aflați la putere, concediații îi blagoslovesc pe patroni, părinții acuză școala și ministerul de resort că nu găsesc cele mai bune măsuri pentru ca școala șă fie școală, actorii sunt dezolați când văd sălile de spectacol goale, pe ultimul drum nu-i mai putem conduce pe cei dragi câți am dori, nunțile au ajuns a semăna cu o cină în familie, hotelurile, din locuri căutate, au devenit adevărate muzee etc. , etc. Toate cele enumerate și multe altele au generat nu numai nemulțumiri, ci și multă ură. S-a ajuns să fie admonestați până și medicii ce fac eforturi pentru a ne face să putem supraviețui! Nemulțumirile transformate în ură înveninează relațiile interumane, le abat de la specificul lor binefăcător. În situații de criză, ura este epidemică și considerată o formă superioară de manifestare a nemulțumirilor, dar deopotrivă și una a disperării. Ura îl face pe om de nerecunoscut, el atunci nu se gândește la vorbele și faptele necugetate pe care le săvârșește. Dimpotrivă, pentru moment simte în aceasta un mod de a se „răcori” măcar, dacă altceva nu poate face. De ce am pornit în scrierea articolului de la cele patru aspecte? Pentru că, în opinia mea, în ele găsim și posibile soluții la a stăpâni măcar ura, nemulțumirea cetățenilor. Azi oamenii au libertatea de a se exprima liber. N-o fac. De ce? Pentru că ori nu-i ascultă nimeni până la capăt, ori s-au convins că au făcut-o degeaba. Oamenii au soluții concrete, viabile testate de practică, dar pentru aceasta ei trebuie încurajați și unele din ideile lor promovate. Au ieșit în stradă mulți oameni, în mai multe orașe. Cine i-a ascultat, cine le-a ascultat doleanțele? De ce cei din guvern și nici președintele țării nu au avut curajul să aibă un dialog social cu cei revoltați? Aici văd eu o cauză principală a nemulțumirii oamenilor față de cei pe care i-am ales: absența comunicării. Cei aleși stau față în față cu cetățenii doar atunci când sunt în campanie electorală. S-au luat măsuri multe și protectoare. Cei care le-au conceput s-au  mulțumit să le transmită sub forma unor comunicate. Dacă acestea se și explicau concret cetățenilor de ce s-au luat, cine le-a luat, care va fi efectul lor etc. , atunci altfel erau primite măsurile luate. Aceste explicații ar fi fost similare cu instrucțiunile de aplicare a legilor. A nu se uita că structura poporului este una eterogenă. Poate în felul acesta nemulțumirile față de restricții erau mai bine înțelese, iar puține din ele se transformau de-a dreptul în ură. Și aici, spusele lui Simion Bărnuțiu își dovedesc actualitatea, viabilitatea. „Țineți cu poporul dacă nu vreți să rătăciți ”. De fapt, ce înseamnă a ține cu poporul ? Înseamnă a fi alături de cei mulți, a te baza pe ei, să le reprezinți interesele. Presupune a asculta de vox populi, adică vocea realității. Înseamnă , practic, a ține cu țara, pentru că, așa cum spunea Tudor Vladimirescu, „patria este poporul și nu tagma jefuitorilor”. Totodată, presupune a te baza și pe înțelepciunea lui. Înțelepciunea („capacitatea superioară de înțelegere și judecare a lucrurilor, implicând o adâncă cunoaștere a realității, experiență și echilibru”) este un tezaur spiritual peren. Ea s-a născut întâi în satele românești și s-a materializat în bogăția paremiologiei noastre, adică a proverbelor și zicătorilor. Despre sorgintea înțelepciunii, însuși poetul Lucian Blaga în poezia „Sufletul satului” sugerează: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”. Oare comoara de înțelepciune pe care o reprezintă proverbele și zicătorile noastre nu este o formă a veșniciei( „calitate a ceea ce există din toate timpurile și va    exista întotdeauna”)? Desigur, sensul termenului de înțelepciune nu se rezumă doar la atât. Dacă legiuitorii noștri n-ar uita nici de îndemnul bărnuțian, vor fi mult mai temeinic fundamentate legile țării, hotărârile de guvern etc. Atunci, noi, cei mulți și nebăgați în seamă decât o dată la patru ani, ne-am simți cu adevărat reprezentați și guvernați în interesul nostru. Nemulțumirile nu vor dispărea niciodată, dar măcar numărul lor s-ar diminua semnificativ. Procedând astfel, s-ar asigura mult dorita pace socială, cu toate consecințele ei. Un ultim aspect pe care-l abordez pornește de la filmul „Dă mai departe”.

Această peliculă cinematografică ne oferă un mod de a pregăti pentru viața activă, creativă a viitorilor cetățeni. Cel mai mult și mai bine învață elevii/tinerii făcând ceva concret. Avem un mod de a face o investiție inestimabilă prin consecințele ei: investiția în tinerețe, în inteligență, izvor cert al viitoarelor valori ale neamului. De aici, m-am dus cu gândul la modul în care se promovează la noi cei meniți a ne conduce. Normal, logic, benefic, mai ales, ar fi ca aceștia să fie selecționați dintre cei mai buni/valoroși/competenți oameni pe domenii de activitate. Mă refer la competențe confirmate în activitatea propriu-zisă și nu la titluri științifice dobândite de oameni care n-au stat până atunci decât în biblioteci. Dacă Dumnezeu a fost generos cu neamul nostru, un aspect pe care eu îl relev este acela că ne-a dăruit mult „aur cenușiu”, așa cum cu decenii în urmă Mircea Malița a numit metaforic inteligența, talentul. Că așa este, o pot dovedi reamintind cunoscătorilor faptul că, în diverse domenii, românii sunt pionieri ai lor, ei au fost deschizători de drum. De la Aurel Vlaicu și până la Nadia Comăneci sau la tânărul român premiat mai anul trecut la NASA.

De ce marile valori confirmate în practica din zilele noastre nu se

regăsesc decât în infimă parte pe listele electorale ? Pentru că ei nu sunt înregimentați politic. Listele electorale cuprind doar membrii unui partid sau alianțe. Cartea lor de vizită, ce are primul cuvânt, îl constituie carnetul de partid și nu faptul de a fi o autoritate moral-spirituală-profesională într-un domeniu. Ajunși în vârful piramidei, performanțele lor sunt de cele mai multe ori dezamăgitoare. Și, de-aici, un motivat izvor de nemulțumiri. Nerezolvate, ele se transformă în ură, pentru că acestea nu se referă în primul rând la închiderea teraselor, ci la faptul că tot mai mulți oameni au ajuns pe drumuri și n-au nici speranța că mâine vor putea duce acasă o pâine pentru copii. Deși sunt la vârsta la care viitorul meu se numește trecut, sunt optimist că în România ura nu va ajunge să fie epidemică. Să-ncepem prin a avea răbdarea de a ne asculta unii pe alții și să facem precum ne-ndeamnă elevul din filmul „Dă mai departe”. Așa, treptat, epidemia de bine va prinde viață și vom putea răspunde afirmativ dorului unei creatoare:

„Îmi bate primăvara în geam/ Cu crengi de zarzări înflorite, / Și mă întreabă ce dor am/ Ce vise tot neîmplinite-/ Eu răspund, zâmbind ușor, / Că visu-i cel de altădată/ Că ele de se nasc nu mor/ Precum o zarzăre uscată ”.

 

8. DE CE IUBIM ROMÂNIA?

 

Născut în 1966 în Caracal, Marius Tucă este jurnalist, moderator și om de afaceri român.Din anul 1997, a devenit unul din cei mai apreciați jurnaliști. Succesul la marele public l-a dobândit după ce a lansat TALK-SHOW-UL „Miliardarii de la miezul nopții”. După câțiva ani, va schimba numele emisiunii în „Marius Tucă Show”. Emisiunea își încheie existența în preajma alegerilor prezidențiale din 2004. Revine în 2017 cu subiectul „Elodia” pentru câteva ediții, după care se închide definitiv. În toți acești ani, Marius Tucă s-a dovedit a fi unul dintre cei mai apreciați, mai urmăriți moderatori români. Actualmente, Marius Tucă la postul de televiziune „ALEPH NEWS”, de luni până  vineri de la ora 18:00, poate fi urmărit în emisiunea „Marius Tucă Show”. În 1 Decembrie 2020, tema acesteia a fost intitulată „De ce iubim România?”. Ea s-a dorit și a fost sinonimă cu o declarație de dragoste adusă patriei românești de ziua ei. Invitații au fost Părintele Constantin Necula și Ioan- Aurel Pop, președintele Academiei Române. Show-ul din 1Decembrie 2020 de la postul de televiziune „Aleph News”  n-a avut doar o temă neobișnuită, una de sărbătoare, de simțire românească, ci și o inedită desfășurare. Nu a avut niciun dialog, nicio dezbatere asupra temei, ci pur și simplu invitații au fost rugați să enumere motivele pentru care nutresc sentiment de iubire pentru România. Mai mult, nu s-a solicitat celor doi invitați de seamă să-și argumenteze motivele iubirii pentru patria mamă. Pur și simplu cei trei participanți la foarte interesanta și atractiva manifestare sărbătorească și-au expus cu maximă sinceritate și profundă trăire resorturile lăuntrice din care izvorăște nobilul sentiment de dragoste pentru România. Primul invitat a fost Părintele Constantin Necula, acesta este preot ortodox și profesor universitar la Facultatea de Teologie din Sibiu. Este doctor în teologie și autor al mai multor volume în domeniu, dar și de cărți pentru copii și tineret, traducător. Este cunoscut publicului prin numeroasele sale apariții la conferințe și dezbateri televizate. Al doilea invitat a fost profesorul  universitar Ioan -Aurel Pop, președintele Academiei Române. În timp ce fiecare participant la emisiune își selecta în gând motivele înainte de a le traduce în cuvinte, moderatorul Marius Tucă își făcea și el cunoscute cu voce tare și cu emoții puternice propriile componente  din viața României care îl determină  să aibă pentru ea o iubire fără rest. Pentru cei care regretă că nu au urmărit această emisiune de colecție a lui Marius Tucă intitulată „De ce iubim România?”, voi reproduce câteva motive  enumerate de Părintele Constantin Necula și de jurnalistul Marius Tucă. Așadar, Părintele Constantin Necula iubește țara noastră pentru că:   „iubesc România pentru tot ce are în ea, cu bune și rele, cu zboruri și căderi, e țara în care Dumnezeu calcă pe jos ”;  „Nu cred că raiul nu are ceva românesc”; „Iubesc România pentru că Manole a ales să moară pe aripi, Manole Icar e cel mai mare dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut ”; „Iubesc România pentru că de fiecare dată când mă întorc, mă întorc acasă”; „Nu toți ne-au lăsat o Românie Mare, dar toți ne-au lăsat o limbă română inalienabilă. E limba în care dacă știi să vorbești, te aude Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne ascultă în  limba română”; „Suntem singura țară care are povești în care Dumnezeu merge printre oameni”; „ Iubesc România și pentru Tudor Gheorghe pentru că m-a învățat poezie cum nu ne învață universitățile de filologie de azi ”; „Iubesc România pentru morții din tranșee…”etc., etc.

Nenumărate și diverse sunt și aspectele din această țară care-l fac

pe Marius Tucă s-o iubească necondiționat, câteva dintre ele: „Iubesc România care s-a zbătut sub comunism și a supraviețuit cu demnitate ”; „Iubesc România pentru toți eroii necunoscuți care sunt în cimitre”; „Iubesc România și pentru că în 1989 oamenii au ieșit în stradă”; „Iubesc România care privește înainte fără mască, curată, luminoasă, deschisă care își arată pe deplin chipul, frumusețea”; „Iubesc România pentru toți ziariștii români care nu s-au vândut niciodată”; „Iubesc România pentru toate icoanele sale, pentru sfinții săi, pentru că a dat-o pe mama, care e o icoană în carne și oase”; „Iubesc România pentru artiștii  săi universali sau nu, actorii, pictorii, sculptorii, toți au făcut ca lumea să fie mai frumoasă”; „Iubesc România pentru oamenii săi…”; „Iubesc România pentru viile sale renăscute, pentru vinul său care se zămislește din toamnă în toamnă”. Despre modul în care Ioan -Aurel Pop iubește România am scris în articolul „Un apărător al limbii romăne”, apărut în acest cotidian în luna noiembrie. Și eu, semnatarul acestui text, sunt un cetățean de rând al acestui binecuvântat  de Domnul pământ românesc. Sunt mândru că sunt român. În cei 50 de ani de muncă la catedră o preocupare constantă a mea a fost să-i formez pe elevii mei ca viitori buni cetățeni. A fost o formă de a mea de a face ca România să poată fi prețuită deoarece valoarea cetățenilor ei dă valoare țării în care trăiesc.

Bucuria mea este că, prin rândurile acestui articol, pot și eu să-mi fac

parțial cunoscute resorturile intime ce m-au făcut și mă fac să iubesc România și tot ce-i românesc. Pentru a nu supradimensiona articolul, voi sintetiza în două fraze ample aceste motive. Așadar, iubesc România pentru că:

  1. Este țara în care s-a născut dorul , doina, „Miorița ”, „Coloana infinitului”, „Balada” lui Ciprian Porumbescu, în care se joacă călușarii, cresc „codrii de aramă”, oamenii vorbesc o „limbă ca un fagure de miere”, sculptează porți maramureșene, s-a inventat 10-le în gimnastică, s-a construit „Transfăgărășanul”, o biruință a omului asupra muntelui, în care în Cimitirul de la Săpânța învățăm să supraviețuim prin umor, iar în mănăstirile din Moldova aflăm cum putem dăinui prin frumusețile  arhitecturale datorate Meșterului Manole, iar ajunși în Delta Dunării, ne simțim cu adevărat în „Împărăția apelor”.
  2. Iubesc România și pentru etnogeneza poporului său, unul care s-a „născut poet”, deci creativ, inventiv, iar o dovadă a acestor calități este faptul că spiritul creator român a pus umărul la o lume mai sănătoasă (Ana Aslan a descoperit gerovitalul; Ion Cantacuzino vaccinul antiholeric;Nicolae Paulescu insulina;Victor Babeș a fondat școala românească de microbiologie etc. ) și în domeniul aeronauticii suntem pionieri pe plan mondial ( Traian Vuia ne-a demonstrat că putem zbura; Henri Coandă a inventat primul avion cu reacție; Aurel Vlaicu a realizat primul avion cu construcție metalică și, mai aproape de zilele noastre, prin Dumitru Prunariu avem și noi primul cosmonaut), iar ca noi să avem cu ce scrie despre toate acestea , Petrache Poenaru a inventat stiloul.

 

9. CEL MAI FRUMOS DAR AL ELEVILOR PENTRU PROFESORI

 

Motto: „Un profesor este cu atât mai apreciat/dorit de către elevi, cu cât, prin fiecare lecție, îi convinge de pragmatismul(utilitatea practică) a celor învățate.”(Octav Dângeanu)

Citind cartea „Vorbe la purtâtor…” a lui Ohara Donovetsky, mi-a venit în minte un clasic proverb- „Cine seamănă vânt, culege furtună.” Mi l-a readus în atenție îndeosebi finalul lucrării lingvistice menționate în prima frază a articolului. El se intitulează „În loc de încheiere. Cuvânt nou.” În începutul lui, autoarea(profesoară, lingvistă și scriitor) mărturisește: „Cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată de la elevii mei a fost un cuvânt”. Ohara Donovetsky a fost timp de mai mulți ani profesoară la Colegiul Național „Tudor Vianu” din București. Într-una din ore, la o clasă a XI-a, formată din elevi „foarte inteligenți, sclipitori, carismatici etc. ,  dânsa a avut o mare și foarte plăcută surpriză: în numele colectivului, un elev din acea clasă i-a oferit un pachet, fără nici-o explicație. A desfăcut ambalajul. Înăuntru era „un document înrămat”, ca o cerere oficială. În ea erau trecute următoarele: „Către clasa a XI-a… din…Ca urmare a cererii dvs. din …, vă aducem la cunoștință următoarele: În onoarea și pentru implementarea acestui demers(Institutul de normare și reglare a limbii) a ales să introducă cuvântul OHARA în fondul lexical al limbii române. Astfel, începând cu următoarea ediție, între cuvintele <<ohabnic și ohadmic>> se va găsi articolul: A ohara, oharez, vb.I. 1. A termina un subiect  de teză în cinci minute. Fig. A administra lucrarea semestrială elevilor, deși, ca profesor nu îți dorești(…) IV. S.c.f. În expresia: A o auzi pe ohara în ureche: a ști să scrii la bac în momentele de cumpănă. A întârzia la ohara: a inventa o poveste inedită despre o situație banală întâlnită în drumul spre școală, pentru educarea creativității… A da ohara note-a avea în lucrarea-eseu notele de subsol sau ghilimelele pentru idei împrumutate…” Ce-a simțit destinatara darului? „A fost mai mult decât emoție. A fost bucurie că elevii mei au dovedit umor. A fost uluire că s-au gândit să inventeze un cuvânt. Că mi-am simțit bucuria de a fi cu ei în anii lor de școală, dar și dragostea pentru cuvintele de toate felurile. Că în glumă fiind spus, am ajuns substantiv comun…” Impresionantul articol-concluzie al prețioasei lucrări lingvistice „Vorbe la purtător…” apărută în 2021 la Editura „Corint” se încheie astfel: „A fost și o mare fericire că am avut șansa să fi cunoscut astfel de adolescenți. Lor, înainte de toate, le-am dedicat această carte, călătorie subiectivă și pleziristă cu și printre expresii…” Formula de încheiere a autoarei Ohara Donovetsky adresată elevilor dânsei o adresez și eu tuturor celor cu „drag de cuvânt”, cum cred că sunt și cititorii „Liderului Presei Sălăjene”: „Să aveți drum deschis, stele norocoase și toate vorbele la voi!” Mă întreb și întreb: unde includem „fapta”, „îndrăzneala” acestor elevi-în rândul actelor coruptibile? Practic, acești elevi demonstrează cum îi putem scuti pe profesori să nu fie puși în situația de a îngroșa numărul corupților din această țară. Pentru un astfel de cadou, care profesor n-ar dori să fie catalogat drept corupt? Este o „corupție” ce înnobilează! Profesoara Ohara Donovetsky a „cules” ce-a semănat în orele de limba română-logică, originalitate, gândirea pe cont propriu, îndrăzneala, imaginația, deci creativitatea, altfel spus-ce înseamnă a merge în viață pe picioare proprii. Este ceea ce așteaptă elevii de la dascălii lor să-i învețe! Cartea „Vorbe la purtător…” este o „lecție deschisă” despre felul în care omul de la catedră poate cultiva la elevi virtuțile enumerate mai sus. Încă o dată îi dau dreptate și lui Leonardo da Vinci-„Cine seamănă virtute , culege onoare”, dar și celor care spun că „omul se poate întrupa cu adevărat prin faptele sale.”

 

10. ANDREI PLEȘU DESPRE PROFESUL BUN ȘI PROFESORUL IDEAL

 

MOTTO: „Ce pedagog extraordinar! Noica îmi cerea să fiu altfel decât el.” (Andrei Pleșu)

Andrei Pleșu (n.1948) este un scriitor și eseist român, estetician, editorialist, istoric al artei, profesor. În cuprinsul scrierilor sale, școala și oamenii de la catedră sunt teme recurente, iar viziunea lui despre acestea este originală și de mare actualitate. Numărul „săptămânalului de tranzitie”, „Dilema veche”, pe care a fondat-o în urmă cu două decenii și pe care a „botezat-o” recent trecutul în lumea de dincolo, scriitorul Radu Cosașu, din 4-10 mai 2023, găzduiește editorialul său intitulat „Despre profesori”. Textul acesta este un interviu de-acum vreo 10 ani pe care îl reia, considerându-l că cele exprimate în el nu s-au „ofilit”, ci, dimpotrivă. Sunt reluate unele dintre întrebările și răspunsurile date pe care le fac cunoscute, parțial, în textul meu de azi și celor care nu citesc revista, întrucât problemele educației se află în dezbaterile guvernanților și parlamentarilor, dar și în atenția celor preocupați de evoluția școlii românești. Ce înseamnă pentru Andrei Pleșu un profesor bun? „Cred că un profesor trebuie să obțină un dozaj armonios între următoarele calități: dragoste autentică pentru materia pe care o predă, simpatie pentru elevii săi (implicând o constantă bunătate a inimii), rigoarea bine temperată.” Chestionat în legătura cu alte abilități și recunoștințe (în afara materiei predate) scriitorul a enumerat câteva: o esențială cultură generală; abilități de tipul – limbaj limpede și atrăgător; simț al umorului; autoritate personală, dublată, însă, de cordialitate. De asemenea, un profesor bun nu trebuie să-și inhibe elevii cu aere magisteriale, dar nici să-i încurajeze la complicități „de gașcă” , să fie comunicativ, binedispus, capabil să găsească proporția justă între sobrietate și destindere dialogală.

Dacă azi ar fi elev, cum ar dori să fie|să arate|să se comporte profesorii săi? Andrei Pleșu ar dori ca aceștia să semene cu profesorii pe care i-a avut în liceu și la facultate. De ce? Întrucât ei erau cu adevărat niște „domni”, un concept pe care azi cred că a devenit din ce în ce mai puțin la modă. El nu poate fi comparat cu „stilul golănaș ignar” (=incompetent, incult,neînvățat,simplu), prost-crescut, mediocru intelectualicește, incult și țâfnos al unei lumi în care „domnia” e catalogată ca o fandoseală, ca o formă vinovată de „elitism”. Profesorii preferați ai intervievatului de-a lungul anilor de școală? Sunt amintiți – în liceu, Vladimir Niculescu, profesorul de franceză, îi citea seara din scriitorul Corneille. În facultate, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Edgar Papu.

Deasupra tuturor, deci profesorul ideal – CONSTANTIN NOICA – (1909-1987), filozof, poet, eseist, publicist și scriitor, membru post-mortem al Academiei Române. În ultimii ani de viață, a trăit la Păltiniș, lângă Sibiu. Aici a înființat așa-numita „Școală de la Păltiniș”. Printre „cursanți”, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Ce a însemnat această școală de tip socratic, aflăm detaliat din volumul „Jurnalul de la Păltiniș” al lui Gabriel Liiceanu. De ce Constantin Noica este considerat „deasupra tuturor” profesorilor săi? „Acesta nu acceptă să fie tratat după protocolul academic curent. Ne-a interzis, în mod expres, sa-i spunem <<profesor>>. Ideea lui despre școală era dincolo de orice convenții, dincolo de afectări <<catedractice>>, dincolo de obosita școlaritate birocratică. Era în același timp <<maestrul>> ideal: știa să adauge informației seducție și reușea să provoace fără efort și fără regie, admirația discipolilor. Nu există, cred, componentă mai eficientă într-un proces formativ reușit decât capacitatea de a stârni și de a întreține admirația. Un profesor bun e cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat, iar un elev bun e capabil să admire. Restul sunt anexe … Profesorul partener de hârjoană, iar elevul – autoritate ca liber-arbitru…” Într-un aforism, un cărturar spunea că „doar ceea ce admir mă înalță!” La un interviu acordat scriitoarei Marta Petreu, director al revistei clujene „Apostrof” în 1992, Andrei Pleșu întrebat care-i plăcerea sa supremă a răspuns: „Plăcerea de a declanșa în elevul său sentimentul vocației. Cred că numitorul comun al plăcerilor mele, fie ele fizice sau spirituale, se poate defini ca fiind plăcerea de a fi cauza plăcerii altora”. Pentru filozoful, eseistul și scriitorul Gabriel Liiceanu, profesorul ideal este cel care „nu plictisește elevul”. Actrița Oana Pellea în „Jurnalul 2003-2009” propune un mod concret prin care școala și profesorii ei își vor recâștiga prestigiul de altădată: „De ce nu se predă în școli materia <<cum să învățăm să înțelegem?>>. Studiem procesul de învățare nu de înțelegere”. Autorul acestui articol, după 50 de ani la catedră, a ajuns la concluzii privind condițiile sine qua non (absolut necesare) unui dascăl pentru a fi apreciat drept unul cu audiență la elevii săi. Enumerăm doar câteva: să fie un bun comunicator, capabil să dăruiască mai departe din lumina pe care a primit-o la rândul lui, să-i știe persuada pe elevi la ce folosesc în viață ceea ce învață; nu poți fi dascăl prețuit dacă nu ai încredere în elevii tăi; să știi să-i ajuți prin ce-i înveți să găsească calea spre sine; esențial este și a-i învăța pe tineri să gândească, să judece, să-și formeze spiritul critic; să-i cultivi celui din bancă simțul umorului; să-i descoperi adevărata vocație și să i-o cultivi etc. Astăzi, când internetul este un „concurent” al procesului educativ ce oferă detalii cognitive detaliate în orice problemă, mai putem vorbi de un profesor de success, mai este el necesar?  Prin ce el nu poate fi înlocuit oricât de mult s-ar diversifica și moderniza tehnologiile de comunicare? La această firească și dilematică frământare a noastră de zi cu zi, ne oferă un răspuns pertinent, credibil, criticul și istoricul literar, editorialistul, directorul revistei „România literară”, președintele Uniunii Scriitorilor din România, membru al Academiei Române, profesor universitar 57 de ani, NICOLAE MANOLESCU. Acestuia, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca i-a atribuit în 2012, titlul de doctor honoris causa. În aceeași zi, el a acordat un interviu la Studioul Teritorial Cluj al Televiziunii Române în care aflăm răspunsul său la întrebarea de mai sus: „Internetul îți dă informații, nu-ți dă cunoștințe. Între informații și cunoștințe este o sită. Sita se cheamă spirit critic, se cheamă profesor, se cheamă om de meserie. Informația, dacă o iei așa cum este, dacă n-o treci prin sita critică, nu devine învățătură, ci este o formă de dopaj… Elevii cei mai buni sunt stocuri de informație, dar cu care nu au ce face pentru că nu le folosește la nimic. Informația brută se uită. Cunoștințele au o durată de viață mai lungă. Asta înseamnă informație filtrată, asumată, înțeleasă, interpretată.” În consecință, nici internetul, nici roboții, ori inteligența artificială nu vor putea substitui omul de la catedră. El umanizează informația, îi demonstrează utilitatea, o face accesibilă elevilor în mod diferențiat în funcție de vârstă, an de studiu, dar și de potențialul lor spiritual. După cum reușește toate acestea să le facă un profesor, așa va fi și catalogat – de succes, apreciat, căutat sau, dimpotrivă, unul ocolit de părinți și elevi, discreditat, chiar dacă al este „tobă de carte”, cu care nu știe ce să facă.

Nu în zadar se zice – e bine să știi ce să faci cu ce știi…

 

 11. SĂ FIM VESELI, CA SĂ NU FIM TRIȘTI!

 

MOTTO: „Cel mai omenesc mod de-a înfrunta moartea și spaima în numele vieții și al încrederii este râsul.”

De câtăva vreme, una din cele mai citite reviste de cultură din România, „DILEMA VECHE”, a inițiat un ciclu de conferințe pe care le ține în marile orașe. Astfel, în 20-22 aprilie a.c., „Conferințele Dilema Veche” au avut loc la Arad. Tema aleasă a fost una de mare succes – „COMEDIA LUMII”. De ce s-a ales această temă? Ne-o spune SEVER VOINESCU, redactorul-șef al publicației, într-un editorial intitulat „FANTEZII COMICE LA ARAD”, publicat într-un supliment al revistei „DOSAR DILEMA” din numărul ei din 11-17 mai 2023: „Istoria ne-a arătat ce succes enorm au comediile în vremuri de mare criză, cât de mare nevoie au oamenii de comedii când le este frică”. Conferințele de la Arad s-au desfășurat în trei zile.

Ultima seară. A treia, a fost pentru publicul arădean cea mai plăcută, în ea, acesta fiind implicat cel mai mult. În ea, s-a putut afla cel mai mult și mai bine predispoziția pentru umor a gazdelor. În sala Cinematografului „ARTA”, amfitrionii serii au fost renumiții comici TONI GRECU și IOAN T. MORAR. Aceștia, binecunoscuți de avizatul public-gazdă, au fost rugați „să încerce o panoramare a umorului politic românesc, de la Ceaușescu la Johannis”. Au putut solicita așa ceva, întrucât cei doi protagoniști sunt liderii umorului român de multe decenii, de la anii „DIVERTIS”, de la „scenele studențești ale anilor ’80, la show-urile de pe marile posturi de televiziune ale anilor 2000”. „DIVERTIS”, condus de Toni Grecu, a fost „mai mult decât un grup de umor … iubit peste tot, a acompaniat România prin timpuri grele, timpuri de frică și confuzie, mereu cu o glumă bună, mereu cu un hohot de râs”. Redactorul-șef al revistei „Dilema Veche”, Sever Voinescu, mărturisește că „ne dăm seama de succesul conferințelor noastre după numărul de întrebări de la final și după aplauze”. În seara la care ne referim , succesul „s-a exprimat în valuri de râs care au stăpânit sala, și în pofta oamenilor din public de a spune bancuri”. La finalul manifestării, participanții din sala „Arta” au cerut să spună și ei bancuri. Firește, li s-a dat voie, făcând și din cei doi adulați amfitrioni spectatori ce-au savurat spusele umoristice ale arădenilor. Titlul conferinței celor doi, preluat și de noi în titlul articolului, a fost – „SĂ FIM VESELI, CA SĂ NU FIM TRIȘTI !”  La început, Toni Grecu „a vrut să ia pulsul serii, să vadă cine și cum suntem”, de aceea a făcut un sondaj de opinie. Li s-a cerut celor din sală să reacționeze prin aplauze dacă răspunsul este pozitiv la întrebările sale.

Ce întrebări s-au pus și care au fost reacțiile sălii? Prima întrebare: „Vreți ca președintele României, începând cu 2024, să fie Mircea Geoană?” Răspunsul sălii: Nu a aplaudat nimeni. Când sala a constatat că nu a aplaudat nimeni, a râs. A doua întrebare: „Vreți ca președintele României, începând cu 2024, să fie Nicolae Ciucă?” Răspuns: O singură persoană a reacționat vrând să aplaude, dar s-a oprit oarecum rușinată, în râsul sălii. A treia întrebare: „Vreți ca președintele României, începând cu 2024, să fie George Simion?” Răspuns: Nu a aplaudat nimeni și, de data asta sala, nu a mai râs, ci a răsuflat ușurată.  A patra întrebare: „Vreți ca președintele României, începând cu 2024, să fie Nimeni?” Răspuns: Sala a izbucnit în aplauze și în râs. În concluzie, „candidatul Nimeni conduce detașat în cursa pentru Cotroceni”. După originalul test dat sălii, cei doi umoriști au rememorat unele glume și „a genului de umor pe care l-au îndrăgit românii în epocile Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu”. La toate, râsul „a inundat” sala, semn că timpul nu alterează/nu erodează bancurile bune. Ce-au spus ei despre umorul politic de azi: „Mediocritatea complet inexpresivă, cenușiul plictisitor și total neinspirat din politica noastră de azi este un teren sterp pentru umorul politic.” De ce? Pentru că, au spus ei, „umorul politic există doar acolo unde este politică”. Un răspuns deosebit de subtil, dar foarte sugestiv! N-a lipsit nici așteptatul răspuns la o foarte actuală întrebare a tuturor – CUM VA FI UMORUL SCRIS DE INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ? Răspunsul lui Toni Grecu l-a dat după ce a spus sălii o glumă despre rivalitatea dintre arădeni și timișoreni pe care a făcut-o aceasta, adică A.I. În ea lipsește tocmai esența – gluma, umorul. Fără ezitare, liderul Grupului „Divertis” a mărturisit: „Inteligența Artificială n-o să facă niciodată umor adevărat Poate face socoteli de toate felurile, poate rezolva un milion de probleme, dar să facă glume nu poate.”

Ce-a urmat? Prima dată s-au spus trei bancuri cu „de ce?”: „De ce Ceaușescu era dictator? Pentru că era mai ușor să dicteze decât să scrie.” Al doilea banc: „De ce avea Iliescu urechi? Ca să i se termine zâmbetul”. Al treilea banc: „De ce mănâncă albinele numai miere? Pentru că au regine. Că dacă ar avea președinte, ar fi muște și ar mânca …” Din mai multele glume spuse din toate părțile, scenă sau sală, în finalul celei mai reușite seri a Conferințelor „Dilema Veche” la Arad, reproduc doar unul. L-aș clasa într-un top al spuselor umoristice ce-au încântat pe toți cei prezenți într-un loc pe podium: LA ȘCOALĂ, într-o zi, învățătoarea îi întreabă pe elevi: Ce înseamnă tinerețe fără bătrânețe? Din răspunsurile date: MARIANA: „Secretul tinereții fără bătrânețe sunt banii, doamnă învățătoare. Dacă ai bani mulți ești mereu tânăr.” Învățătoarea replica imediat: „Nu, nu este bun răspunsul.” GEORGICĂ: „Secretul tinereții fără bătrânețe este sexul. Dacă faci sex mult …” Nuuu, intervine învățătoarea prompt, oprindu-l să dezvolte răspunsul. La rândul său, elevul Bulă primește cuvântul și zice: „Secretul tinereții fără bătrânețe este munca.” Rugat de învățătoare să explice de ce, acesta a zis: „Dacă muncești mult la tinerețe, nu mai apuci bătrânețea. Asta înseamnă tinerețe fără bătrânețe!”       Pe scurt, acesta a fost scenariul ultimei seri din 22 aprilie a.c. a „Conferințelor <<DILEMA VECHE>> la Arad.” Întreaga desfășurare a lor se poate citi în suplimentul revistei din 11-17 mai 2023, „Dosar DILEMA” purtând titlul „COMEDIA LUMII”. Redactorul-șef al publicației, Sever Voinescu, oferă cititorilor excelente pagini despre „FANTEZIILE COMICE LA ARAD”. Citindu-le cu maximă seriozitate, dar și plăcere spirituală, m-am simțit și eu participant la aceste adevărate spectacole de spiritualitate românească.

Din concluziile mele: Publicul din această țară simte nevoia și de altceva nu numai de informații despre război, rotativă, omucideri, conflicte/dispute interpartinice, dezvăluiri de ticăloșii rămase fără rezultat, „circul din Parlament”, nesfârșitele greve… I s-a oferit în mod concret ceva ce l-a desprins din cenușiul, interminabilul și nemuritorul spectacol cotidian ce dă cetățeanului impresia că trăiește într-o lume în care totul parcă se degradează, încât nu mai știe în cine și în ce să creadă! De asemenea, m-am bucurat că, în România de azi, există o majoritate de oameni ce iubesc și valorile spirituale, nu numai banul, devenit azi factorul țintă a multora dintre noi. Mai mult, m-am convins că în România UMORUL N-A MURIT, CĂ NU ESTE O CENUȘEREASĂ.

Dincolo de toate, publicul arădean a demonstrate că are simțul frumosului, al umorului. Un om ce nu are simțul umorului, trăiește tot timpul într-o mare dilemă. Oare acela de ce a zis asta, ce-a vrut să zică, la ce și la cine se referă? Umorul este apanajul oamenilor spirituali, a celor inteligenți. Inteligent este omul care gândește cu mintea lui. Pentru cine nu știe să și râdă, să aibă simțul umorului și a adevăratelor valori nemateriale, viața este un coșmar. Trăiește, uneori, doar pentru a avea/a agonisi, uitând că și Hagi Tudose a avut bani, dar a trăit în singurătate și mizerie, în teama de a nu-i pierde.

Filmul” celor trei savuroase seri culturale derulate sub semnul bunei dispoziții mi-a relevant și alt aspect – nevoia oamenilor de dialog, o formă de a ieși din singurătate, cu mod de-a scăpa de stres, dar și de a-și face auzit glasul/păsul în cetate. Umorul de calitate are și un efect tonic mai puternic decât toate suplimentele alimentare. Când oamenii trăiesc în zodia râsului/a bucuriei, se purifică, devin mai buni. Nu degeaba se spune că dacă într-o zi n-ai râs măcar o dată, atunci în acea zi ai trăit degeaba!

 

12. DOMNULE PROFESOR OCTAVIAN GUȚU,

 

La 77 de ani, câți dobândești acum, unii colegi/prieteni/„dușmani”ți-ar putea spune/„reproșa” că:

1.Ești un om norocos/realizat! Ai reușit să fii ceea ce ai vrut: un profesor de citire foarte bun (și de scriere, normal)!;

2. Ești omul ce nu poate trăi fără cărți nici azi! E hrana ta zilnică! Și, important, împărtășești și altora bucuriile găsite în lectură!

3. Nu te-ai simțit bine fiind singur, fără tovărășie, niciodată. Singurătatea e dureroasă pentru tine! Iți place să fii solidar, nu solitar!

4. Ai avut puterea, de câte ori ai „căzut”, să te ridici și să mergi, cu fruntea sus, mai departe! Nu ți-a fost rușine de ceea ce ai făcut! Nici n-aveai de ce! I-ai fost fidel, parcă, scriitorului american Robert Kiyosaki care încearcă să ne convingă că „uneori ai succes, iar alteori înveți”;

5. „Cearta”, discuția despre o carte citită, ți-a fost mai importantă decât să afli ce s-a întâmplat „peste gardul celuilalt”. Nu erai, și nu ești, prieten cu bârfa! Ești prea „mic” pentru așa ceva!

6. Ai fost un om sincer și, de multe ori, dur de sincer. Asta, firește, de multe ori durea!;

7. Ai înțeles, uneori destul de târziu, că zâmbetele, afișate prea la vedere, nu întotdeauna sunt sincere, că încrederea nu trebuie risipită!;

8. A sprijini pe alții când aveau mare nevoie, fără a pretinde ceva în schimb, ți se părea firesc!;

9. Nu ești ranchiunos și nu înghiți fățărnicia! ;

10. Ești original în felul de a fi! Rămâi, însă, un om obişnuit! E oare în asta vreo contradicție?

11. Puteai să ne bucuri mai din timp cu scrisul tău!;

12. Intr-un fel ești un socratic. Crezi, ca și Socrate, că în fiecare om sălășluiește un soare pe care trebuie să-l lăsăm să ardă!;

13. La vârsta asta, cu probleme „specifice”, ai confirmat că ceea ce afirma Jon Kabat Zinn, profesor american emerit de medicină, cum că „nu poți opri valurile, însă poți învăța să navighezi”, este perfect valabil!;

14. Și, ceva pentru care nu pot fi acuzat de plagiat, ( că se cam poartă): Rămâi, Domnule profesor, așa cum te știu, (din 1959, toamna)! Îți urez la vedere: Multă sănătate, că ai nevoie! Bucurii nenumărate! Putere de muncă!

La mulți ani! Aniversare fericită!

(Un simplu fost profesor- CoNlc (Constantin Nicolae Pușcaș)

 

13. DE CE MIHAI CRISTIAN LAZĂR ESTE PRIMARUL POTRIVIT PENTRU ȘIMLEU SILVANIEI

 

Avocatului  Mihai Cristian Lazăr i-am fost profesor de limba și literatura patriei în anii de liceu. Am început să-l cunosc deja după prima teză din clasa

a IX-a. A reușit să conceapă și să realizeze un eseu argumentativ care efectiv

m-a convins și impresionat cu argumente concrete, logice și sentimentale de ce este fan autentic al echipei „Poli” Timișoara. Citindu-i textul, mi-am zis: iată un tânăr liceean care știe să răspundă competent și într-un stil plastic, expresiv. („Când joacă <<Poli>> , la Timișoara și cerul îmbracă o haină vișinie.”) la întrebarea de ce? De atunci, am început să văd în el un tânăr ieșit din rând.

Evoluția lui ulterioară mi-a confirmat previziunea. De ce consider că avocatul Mihai Cristian Lazăr este omul potrivit pentru a fi ales primar al Șimleului ? Voi concretiza doar câteva aspecte ce-i definesc personalitatea și care sunt cartea de vizită a omului, cetățeanului, șimleuanului, intelectualului, avocatului Mihai Cristian Lazăr, a unui primar de care urbea șimleuană are nevoie. În primul rând, el este un șimleuan get-beget. Aspect esențial pentru un edil care pornește la drum cunoscându-și pe de rost specificul comunității, bucuriile și nemulțumirile ei, spiritul șimleuan și , mai ales, așteptările ei față de un nou primar. Candidatul Mihai Cristian Lazăr este născut, crescut și educat după 1989. Așadar, lui nu i se va putea reproșa că are o mentalitate specifică „Epocii de Aur”. N-are complexe, nu este îndoctrinat, îi displac prejudecățile, limbajul de lemn îi este străin, iar de nostalgii după trecute vremuri nici nu poate fi vorba. A fost crescut în cei 6 ani de acasă după un cod moral în care primează cinstea, omenia, bunul-simț, corectitudinea, iubirea de oameni și de locurile natale. Unul din primele texte pe care le-a învățat în familie este „Tatăl nostru”. Anii de școală i-a parcurs cu plăcere la timpul cuvenit, fără pauze, până când a absolvit cu brio Facultatea de Drept din Cluj-Napoca. Încă înainte de obținerea licenței, un profesor de-al său, în semn de prețuire a valorilor sale moral-spirituale și profesionale, l-a ales drept colaborator  în avocatură. Până acum, în general, cetățenii alegeau primarul având drept criteriu principal capacitatea sa de a gospodări localitatea. Consider că în secolul al XXI-lea altele trebuie să fie considerentele după care ne alegem edilul. Pe prim-plan cred că este bine să punem pe tapet personalitatea celui care ne solicită votul. Aceasta înseamnă să-i cunoaștem virtuțile moral-spirituale, ce studii are și unde le-a făcut, nivelul de cultură, abilitățile, competențele, motivele pentru care candidează, capacitatea de a comunica și de a relaționa cu cetățenii, ideile constructive pe care vrea să le implementeze, să fie un inovator, creativ etc. Nu în ultimul rând, el este de dorit să rămână și după alegeri cel care a fost înainte de acestea.

Are tânărul Mihai Cristian Lazăr astfel de calități apreciate de șimleuani? Multe din ele da! Cred că acestea îl recomandă drept un posibil prototip al politicianului de tip nou. Faptul că are doar 27 de ani nu este un handicap. Dimpotrivă, este vârsta-simbol a tinereții, a noului, a celor ce doresc o Românie în care să-ți fie drag să trăiești. Totul depinde și de ceea ce ai făcut până la această vârstă.  Până acum Mihai Cristian Lazăr s-a format uman, civic, profesional, dar și ca lider al generației tinere. Și-a dovedit potențialul spiritual și de cultură generală în toți anii de școală. Este un om îndrăzneț, faptele sale sunt epidemice, are harul de a cataliza oamenii în jurul său pentru a realiza un obiectiv. Este un intelectual comunicativ, știe să vorbească fiecărui om pe limba lui, este persuasiv, sociabil și multilateral în preocupări. A învățat lecția diplomației, are șarm, constant cu el însuși, un om de cuvânt. Acest potențial primar poate reprezenta Șimleu Silvaniei într-un mod care ne va face să fim mândri de el.

Că aspectele consemnate de mine referitor la acest candidat nu sunt doar vorbe electorale și nici superlative ieftine, ci realități autentice confirmate de ce a fost și ce a făcut încă din anii de liceu: a fost căpitanul echipei de volei a liceenilor orașului nostru care s-a calificat în faza națională a competiției;

președinte al Consiliului elevilor pe liceu; membru în Consiliul Național al Elevilor. A fost membru de mai multe ori în Parlamentul Tinerilor, iar în 2015 a fost ales președinte al acestui parlament. De asemenea, a fost delegat la mai multe summituri la Parlamentul European al Tinerilor. Totodată, a participat la Nato Youth Summit din Belgrad. La aceste manifestări ale elitei tineretului european, fiecare candidat avea obligația de a prezenta un proiect în funcție de tema summitului, în care să vină cu soluții, propuneri. O astfel de experiență trăită nu ca spectator, ci ca un participant implicat, actant , nu înseamnă nimic pentru formarea unui tânăr? Dorind să fie ales primar al orașului natal, el nu își caută un loc de muncă. El are unul la Cluj-Napoca, cel de avocat. Mihai Cristian Lazăr doar în Șimleu se simte acasă. Vrea  ca prin ceea ce-și propune pentru mai binele nostru, să facă din acest oraș unul în care să-ți fie drag să trăiești.

Un ultim atu al acestui nou tip de politician pe care-l evidențiez este acela că el se bucură de sprijinul peneliștilor și nu numai a lor de la toate nivelurile. Lansarea candidaturii sale făcută în 11 iunie 2021 n-a fost una convingătoare și în acest sens?

prof. Octavian Guțu

One Thought to “Dedicaţii sau gânduri preţuitoare şi pentru vecie (XIV)”

  1. […] domenii ale vieții, școala a marcat începutul intrării sale pe… Articolul Dedicaţii sau gânduri preţuitoare şi pentru vecie (XIV) apare prima dată în Magazin Sălăjean. Citeste mai […]

Leave a Comment